E toamnă  azi pe tărâmul iubirilor interzise

Ascult  cuvintele nespuse
Răstălmăcind  ţipetele frunzelor strivite
între două clipe
Clipa ta.....clipa noastră

Îmi lipseşti
 Tu furtună a sufletului meu!

Nori tăi îmi însoţesc  tot mai rar singurătatea
Iar ploaia caldă a cuvintelor
 se lasă aşteptată .

doar gândul mai  poartă
prin verdele crud al ochilor tăi

Ostenit.... mă aşez pe o bancă
Lăsându-mă îmbrăţişat
De toamna  sufletului
Vămuit de tine.

Întrebări fără ecou.

Sunt ani de când te port în gânduri
Tu foc ce-mi mistui visele tăcute
Mi-eşti primăvară-n toamnă şi sunt multe
Cuvintele citite printre rânduri

Simplu boem cu pletele răzleţe
Cu ochi trişti
Un rug de dor arzând domol
Frământ în suflet vorbele cochete
Privind cu teamă către locul gol

Puţini sunt paşi ce-am făcut în doi
Prin ploile de toamnă
Şi îngânaţi de vânturi
Azi, ploua-ncet
Şi prin copaci-mi goi
Am obosit tot căutând răspunsuri


Tiby Varga

(Sarazinul)

Zdrob de frunză ruginie




Azi,
 Te-am îmbrăţişat în taina gândului meu..
Te-am căutat în foşnetul veştedelor frunze
Dar n-am găsit
Decât ţipătul dureros al tristeţii lor
Ce-şi găsea ecoul în liniştea singurătăţii mele.
Câte frunze... câte dureri,
Câtă culoare în toamna asta zgribulită
Şi cât de departe-mi eşti.
Asemeni pescăruşilor, ţipătul dorului meu
Te cheamă. Te chem!!!
Te chem în toamna dragostei ce-ţi port
 Fără tine,
sant zdrob de frunză ruginie!

Irealitatea Reala

Ne împărțim timpul drămuit…

Printre degete sângerânde
Clipele țâșnesc țipând grăbit
Mutilând așteptări plăpânde

Nisipuri clepsidrice
Evadate din corsetul timpului
Îneacă în joaca lor puerilă
Speranțe ce n-au avut niciodată vad
Spre banala realitate

Dincolo de boemul înfățișării mele
E un suflet plin de tine
Un suflet ce în singularitatea lui
Conjugă fantasmagoric
Totul la "doi"

Mărunţelul

Un pitic numai de-o şchioapă
Si cu hainele verzui

A ieşit de după sobă
Si se plimb-acum hai hui

Închid ochii sa nu vadă
Că-l zări si cu mirare,

Îmi ridic încet o pleoapă
Sa vad daca nu dispare

Vede pe măsuţa joasa
Pâinea bine rumenită

Si zâmbind pe sub mustaţă
Îşi rupse o bucăţică

Se intoarce-apoi spre mine
- Stiu ca nu dormi, te prefaci!!

Eşti om bun şi-ţi mulţumesc
Ca rau nu încerci să-mi faci!

Si pleca muscând din păine
Îngânând un cântecel

Răsucindu-şi barba iute
Crăcănat si mărunţel.

Şapte pitici

şapte pitici stăteau la sfat
in capul meu îngândurat
si se certau in gura mare
care din ei este mai tare

cel fericit a spus grăbit
că el este cel mai iubit
că el aduce fericire
tu? eşti o dezamăgire!!

strigase tare arţăgos
piticul mic si mânios
eu sunt cel folosit mereu
sa ştiţi că-mi este tare greu

apreciem, e-adevărat
spuse încet cel cumpătat
eşti folosit mereu mereu
insa cel trist e si mai rau

arata slab ca un copil
cu ochii duşi , parca-i debil
e vai şi-amar de viaţa lui .
îşi face cinste numelui

voi vă certaţi care-i mai bun
dar sa nu-mi fie cu bănat
uitaţi cu toţii de nebun
si sa câştige e păcat

cel liniştit mirat si el
ca are atâta cutezanţă
a spus cu glasul cuminţel
eu zic, hai sa trezim speranţa !!

adusă iar la suprafaţă
din somnul ei, a strălucit
si toţi piticii laolaltă
plini de sperante-au adormit!

doar unul singur ca dementul
rade si pare mulţumit
il ştiţi, este inteligentul
ce-a stat in umbra şi-a păzit!!

Visul

I-l privea fumând neliniştit... cu capul plecat, muşcându-şi nervos buzele.Doamne cat i-l iubea.Pentru prima data in viaţa ei, se afla in fata unei lumi pe care şi-o dorise ani si ani. Încetase sa mai creadă ca mai exista....apoi... apăruse el.. arătându-i lumea pe care o visase . Era acolo... pentru ea... ! Nu avea decât sa facă un pas ... un singur pas si ar fi avut ceea ce-şi dorise cu atâta ardoare iar pasul acela... nu-l putea face! Era mama si sotie deja.
fă-mi o fetiţă Anito!!
Strânse cearşaful in pumnii ei micuţi , scăpând un geamăt dureros.O val fierbinte urca din pântec spre sufletul ei plin de iubire pentru acest om ce apăruse din senin in viaţa ei... scoţând-o din anonimat....Era atâta ispita in ea încât simţii cum se umezeşte . Sfârcurile se întăriră dureros..strigând după buzele lui pline si fierbinţi. Simţii cum mâini nevăzute o trăgeau într-o lume interzisa muritorilor de rand. Nu avea dreptul la fericirea de a fi lângă omul drag pentru totdeauna.Trebuia sa se mulţumească cu clipe furate
- Omule drag... nu ma ispitii te rog...Lacrimi fierbinţi i-au inundat ochii ce străluceau de iubire.Ştia ca vorbeşte serios.Privirea lui o ardea...o făcea sa se simtă mai femeie decât fusese vreodată răscolind in ea o întreagă lume de dorinţe ce le-a crezut inexistente pana acum.Întinse mana către el într-un gest neterminat, simţindu-i tristeţea.
- Te iubesc dragul meu drag..şopti Anita.
- Da... stiu... si tu mi-eşti draga Anito! De-aia vreau o fetiţă de la tine ..
Teama de a-l pierde o făcea sa oscileze periculos intre datoria de mama... si cea de amanta.I-l văzu ridicându-se si păşind către usa.
- Nu plecaaaaa!!!! .. Ţipătul ei ţâşni in noapte ca o pasare speriata trezind omul ce dormea lângă ea
Eşti bine Anito? o întrebă soţul ei!
- Eh... am visat urat.... culcă-te înapoi.
Strânse perna in braţe muşcându-şi pumnii sa nu-şi urle durerea. Lacrimi grele cădeau pe perna într-un ritual al durerii ce o stăpânea.
- Doamne... şopti ea printre suspine... Nu-l lăsa Doamne sa plece de lângă mine. Ramase aşa cu ochii deschişi, privind zorii ce-şi făceau loc printre suflete mutilate de durerea neîmplinirii!